Adevărul despre drepturile de autor în UE: cum protecția devine șantaj

Într-un cămin de bătrâni din Germania, rezidenții în vârstă privesc televiziunea în camerele lor private — iar acest gest banal se află acum în centrul unei drame juridice în fața Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE), în cauza C-127/24. Ar fi tentant să râdem de absurditatea situației — dacă nu ar fi o ilustrare atât de clară a cât de departe a ajuns sistemul de drepturi de autor din Europa față de realitate.

Cazul opune GEMA, principala organizație de gestiune colectivă a operelor muzicale din Germania, unui cămin de bătrâni care retransmite programe de televiziune prin rețeaua sa internă de cablu. GEMA susține că această redistribuire internă — realizată exclusiv în interiorul clădirii, către rezidenți pe termen lung — constituie o „comunicare către public” în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29/CE și necesită, așadar, o licență. Căminul primește deja în mod legal programele, printr-un abonament la satelit. Rezidenții nu sunt oaspeți trecători ca în hoteluri — ei locuiesc acolo permanent. Și totuși, potrivit GEMA, aceștia ar constitui „publicul”.

Nu este așa.

„Publicul Nou”

CJUE a susținut constant că, pentru a fi considerată „comunicare către public”, o transmisie trebuie fie să ajungă la un număr nedeterminat de destinatari potențiali (un „public”), fie la un „public nou”, care nu a fost luat în calcul în autorizația inițială. Acest caz nu îndeplinește niciuna dintre condiții.

Rezidenții unui cămin de bătrâni nu sunt nici aleatorii, nici fluctuanți. Ei reprezintă un grup fix, ocupând aceleași camere adesea timp de ani de zile. Accesul lor la televiziune nu este comparabil cu cel dintr-o cameră de hotel, o cafenea sau o sală de așteptare dintr-un spital — toate considerate anterior de CJUE ca implicând „publicul”. Aceste camere sunt locuințele lor. Rezidenții nu vin și pleacă în valuri impredictibile; ei rămân, îmbătrânesc și, în cele din urmă, mor. Din punct de vedere juridic, aceștia nu sunt „un public”. Sunt un grup casnic stabil, extins la nivelul unei clădiri.

Și cu atât mai puțin pot fi considerați „un public nou”. Titularii de drepturi care au licențiat difuzarea au avut cu siguranță în vedere și utilizatorii rezidențiali — inclusiv pe cei din locuințe private sau cămine de bătrâni — ca parte a publicului legitim. A susține contrariul înseamnă a pretinde că doar persoanele din case individuale sau apartamente izolate contează, în timp ce traiul colectiv sau instituționalizat ar reprezenta o încălcare a drepturilor de autor.

Această distincție este juridic fragilă și etic îndoielnică.

Când Legea Devine Unealtă de Extracție

Acest caz ilustrează, de fapt, supralicitarea sistematică a organizațiilor de gestiune colectivă din Europa — o tendință tot mai ruptă de interesele reale ale titularilor de drepturi și ale publicului.

Și nu este un caz izolat. În întreaga Europă, organismele de gestiune colectivă solicită licențe chiar și atunci când utilizarea unei opere este deja acoperită prin autorizare directă din partea titularilor de drepturi. În astfel de situații — fie că este vorba despre o platformă muzicală cu acorduri private, un serviciu de streaming cu licențe negociate sau un concert unde artistul sau autorul a fost deja plătit — aceste organizații continuă să pretindă remunerații, susținând că actul respectiv ar reprezenta „comunicare publică” conform legii naționale.

Nu e protecție — e dublare. Sau mai rău, șantaj prin ambiguitate legală.

Stagnarea Culturală a Europei, Scrisă în Limbaj Juridic

Consecințele depășesc cu mult acest caz. Prin folosirea definițiilor juridice extinse, dreptul de autor din UE a creat un sistem care obstrucționează accesul, mai ales în cazul utilizărilor necomerciale și cu valoare socială clară. Spre deosebire de SUA, unde „fair use” (utilizarea echitabilă) oferă o oarecare flexibilitate, cadrul juridic european este rigid, formalist și orientat excesiv spre aplicarea strictă a legii.

În loc să faciliteze participarea culturală, UE a prioritizat birocrația și rentabilitatea excesivă. Pe termen lung, acest lucru nu doar că subminează încrederea în sistem, dar transformă dreptul de autor într-un obstacol — nu într-o punte — între creatori și public.

E Momentul unei Corecții

Curtea are acum o ocazie rară de a readuce doctrina la realitate. Ea trebuie să recunoască faptul că retransmiterea programelor TV către rezidenți permanenți, printr-o rețea internă, nu constituie „comunicare către public”. Nu este un public nou. Nu este nici măcar un public, în sensul juridic al termenului.

Sunt doar oameni care privesc televizorul în camerele lor.

Iar dacă și acest lucru trebuie licențiat — atunci am construit un sistem de drepturi de autor care și-a pierdut complet măsura și scopul.

Articolul a fost publicat inițial aici.